082. Le temps des cathedrales

Tags

birds, cathedrals, graves, sun, trees

Cade ceară topită de lumânare pe catedralele cu turle acoperite mereu de păsări. Picură din soare, când și când și împrăștie lumină și miros de păpădii arse, substituite lui. Ceara căzută se transformă în alte turle de catedrale, în motive întortocheate și bucle pe acoperișuri. Și soarele nu se termină, pentru că mănâncă din păpădii. Ciorile. Tot din el pornesc. Translucide la început, se colorează în galben până își usucă aripile. În comele lor de slujnice cu ochi plecați, nu pleacă niciodată de lângă soare. Iar el uită să le usuce doar aripile. Le arde, iau foc, devin scrum negru, opac, alungat în cele din urmă spre plopii pe care el nu-i educă în veci, înțepându-l cu înălțimea lor. Spre plopi și spre pământul sterp, învăluind morții ca un cocon rânced. Și soarele continuă să picure pe catedralele, acoperindu-le, mereu, turlele cu păsări, translucide la început, colorate în galben, arse în scrum negru, opac.

@ Ilustratia de Nicoletta Ceccoli

081. În cabaret de marmeladă

Blocurile din borcane stăteau să cadă sub norii plouând ploaie. Durea orice picătură, atât era de grea și plumburie în consistență, lovind umeri și provocând cicatrici. Borcanele înfiletate, urcate unul pe capacul celuilalt, urcate pe alte capacele învelite în hârtie cu nuanțe pergament, prinse cu sfori sidef pal. Semnăturile se șterg prin ploaie, etichetele se țin să nu se dezlipească. Apa cade peste sticla ce ține captive, în dulceți vâscoase și aromate, cu baloane de aer bătând cadențe în capacele ferecate, cireșe amare și caise. Caisele se zbat în portocaliu voluminos când apare o zburătoare cu aripi violet, îmbrăcate în ornamente fine, cusute manual, minuțios, cărând în brațe câte un sâmbure prea mare pentru ele, arătându-le caiselor pruncii scoși din ele, înveliți într-o mantie asemănătoare scoarței copacilor. Au fost aruncați în creste de nuci și ținuți acolo, departe de pământ, să nu prindă rod, în timp ce părinții le-au fost desprinși și vârâți în borcane. Acum creaturile asemănătoare unor albine camuflate în pereți de închisoare strecurau copiii afară din nuci și îi duceau lângă dulceață. Iar caisele încercau să împingă capacul borcanului, dar eticheta prelungită pe sticlă îl ținea intact și ireversibil. Fata strângea sâmburii pe care zburătoarele îi scăpau în graba lor de a fi nu văzute. Din borcane se auzeau acorduri de Prokofiev, strigând, când sâmburii cădeau și mureau.

@ Ilustratia de Nicoletta Ceccoli

080. Polaritate

Odată a căzut într-o gură căscată de pește. Era dimineață și creatura se întorcea spre soare, crezând că petalele, surogați fictivi ai gurii și solzilor, i se vor deschise odată cu razele ce ating solul. Astfel, fata căzu într-o gură de pește și îi ajunse în ochiul stâng, ce privea spre vest, unde Amunet își spăla părul în lac. Ochiul, cameră circulară, cu o pupilă frumos construită, ca o fereastră într-un perete. Înota și privea lacul prin membrane și apă și prin soare, iar peștele stătea liniștit, fără să încerce să alunge de lângă pupilă. Petrecu acolo noaptea, pentru că ochii peștelui nu se închid și solzii din jurul lor luminează când se lăsa întunericul. În călătoria lui înapoi spre lac, după ce închidea gura când apunea soarele și se retrăgea înapoi spre mal, fata se legănă. Și adormi. Dimineața găsi soarele abia apărut și părăsi ochiul, având grijă să nu mai alunece în gurile peștilor. Lacul nu se vedea altfel. Și nici noaptea nu era mai caldă sau rece.

Altă dată o lovi aripa unui fluture. Un fluture-clovn pictat, după care probabil s-ar fi uitat ore întregi, un talicada nyseus în a treia, sau a patra oră de viață. Îi apăru o dungă albastră pe obrazul drept, după ce aripile o loviră violent cu zgomot de frunze uscate strivite de peștii care se târâie pe ele ieșind din lac dimineața devreme, în timp ce fluturele se îndepărta cu bătăi chicotinde, fără să se uite înapoi. Avu grijă de atunci să se ferească de fluturii clovni pictați, pentru că îi făceau obrajii să susure. La fel cum se auzea partea îndepărtată din lac, noaptea,  după ora unu.

Aesthesys – I am free, that is why I’m lost

079. Sadko

Din lavandă se naște o siluetă feminină. Ezoteric, lavanda naște o fată, o Morgana dominată de sfori elastice, pășind din frunze pe bulbi de toamnă, alergând peste guri deschise de pești împlântați astfel în pământ. Cu părul sidefiu. Și pielea transparentă, cu venele superficiale vizibile ca râurile pe hărți și degetele lungi neputând susține inele. Desenată dintr-un marasm artistic, cu repulsie pentru lumina prea tare sau întunericul prea negru, cu hipoacuzie și timpane perforate de sunete ce au explodat odată ajunse în ureche. Fără gură, cu magmă transparentă în loc de sânge. Cu sternul parcă articulat cu ață. Doarme între florile de fumaria și mănâncă petalele macilor. Înoată printre peștii din lac dar îi ocolește pe cei cu gurile căscate de pe câmp, care așteaptă picăturile de ploaie sau zăpadă. Își face leagăn din nuielușe de salcâm pe care apoi le rotește într-un inel ce-l poartă în jurul taliei. Logodnă doar de ea înțeleasă, de care peștii nu o întreabă niciodată.

Mt Eden Dubstep – Bat for Lashes

078. Monocrom

Atrium Carceri – Observatory

Din măduva lacului se aud pași. Picură din ciulini în lac sau din lac pe ciulini, când lacul pare concav, în locul cupolei și cerul în locul apei. Picură din cer în lac și din lac înapoi în cer. Pașii merg prin spatele lacului, prin măduva de rădăcini și lumina albastră ce se cufundă în negru, un albastru obscur, departe de ludicul nuanțelor deschise, de parte de o altă dată. Caravana monocromă – în noapte – se oglindește difuz, cu zgomote de diapazon dezechilibrat, în apa tinzând spre opacitate. E și un ceas ce bate și face ciulinii să răsară, ce cutremură iarba cu miros de baltă și unduiește apa abia vizibil, un fel de secundă suspendată între croncănitul unei ciori și roțile apăsând sub gravitație pe pământul lacului, ce scârțâie. Ca o zăpadă adultă, dar aici nu e zăpadă și se scufundă ori în cer, în pământ sau în pământul din lac, în apă sau în marea de ciori tăcute acum ce sărar și fug prin iarba amăruie. Nu le vezi, le simți cu picioarele, corpuri calde ce se zbat între două spasme și o gură de aer, un cioc lovit în cioc și o aripă trântită de perete. Caravana le trage spre pământul din lac, spre apă sau spre pământ și cer. Le ia cu ea dar ele oricum nu mai zburau, albastrul fiind deja negru și lacul picurând în ciulini, suspendat, cu capul în jos, cu măduva din care se aud pași.

Text: All rights reserved, January, 2012; Photos: http://o-bluemoon-o.deviantart.com/

077. Glass feet

Tags

Ali Shaw, literature, quotes, random

“Într-o seará, pe nevázute, farul se prábuşise. Se sfárâmase într-un şirag de bolovani care aruncau, pe furiş, priviri sfioase când valurile se retrágeau.” [...] Finding cute quotes in books is like drinking hot chocolate milk. Heh.

Weekly Top 3: 09-15 ianuarie

Pentru ca m-am pierdut in postari narcisiste ce nu cereau o neaparata implicare a exteriorului, am sa fac un weekly Top 3, initial a fost cu 5, dar nu am atâta diversitate in fiecare saptamana, cu piesele pe care mi s-a pus, foarte/suficient de hotarat, pata. So here it goes, va astept cu pareri si sugestii; hugsz.

09-15 ianuarie

1. No Clear Mind – Static

2. Sonic Youth – Pink Steam

3. Belleruche – Goose Blues

 

 

076. Sugar cubes Voyage-34

Tags

delusional, LSD, psychedelic, spiritual, voyage

 

If these were my hands and ink flooded them suddenly, if my feet were embraced by points and lines turning me into stones, would a bird come an take each pebble in its beak, then safely put it on a sea shore and cover it with sand? Well I don’t know about such metamorphosis, about such anthropomorphism of delusional creatures, both the man and the bird. Neither can I guarantee about a huge giraffe starting to eat the tree in which a dwarf found shelter, clutching each leaf with its teeth until leaving the tree leafless, with a dwarf and his little hat sleeping vertically, dreaming of the clouds barely flying with 5 meters above his head. The giraffe would eat the bird with the pebbles and I would kill the dwarf while climbing up to the clouds so as to escape the great flood of ink.

075. Ophiuchus palingenesis

Arms leak, needing to hold spheres, like a human Ouroboros, biting its tail where the fingers of the left hand meet the right. Dichotomy between the human skin and the overlapping scales of the snake. Androgynous in caressing, in meeting the opposite watching from above how the skull and the neck and the entire body, except for the arms, melt away, turn into the flavorous clouds the Dark Horse recreates itself from. Shines on recklessly. And the once-human hits his seventh journey, as the metempsychosis closes upon itself, like a self-controlled wooden locker, with deep roots embedded in the Ground, like a red, flashing wound concluding inside itself, covered with thin epithelium, underneath which the volcano will sleep. The Dark Horse climbs up and reaches its place and the man starts resting under a greater placenta, breathing through the limbs of the horse and the snake that’s now dying in the arms that once transcended into Ouroborous.

074. Phantomless

Crows fly in circles above a great whole. Wolves circle it as well and grow broken branches from the paw prints they left in the thin sand. Savage bushes and leafless trees grow on top of each other to form a fortress that holds secluded only ravens and crows and wolves. Winds tends to scatter the birds but then brings them back together and symphonically howls through the rotten smell. Bats clap under the sun and splash in particles that would soon stop upon the skin and the candles. To blow off the candles and hold them in dream catchers.

Image from: http://www.flickr.com/photos/seaglass

073. Le sacre du printemps

Haikus are writing themselves, hang on trees and slide on the back of dragonflies, endangering themselves. Words turn promiscuous as the spring dawn moves forward and unveils their bodies almost completely. Without any resentment and an eclipsed shame they dance in the scalded milk like air, breathing slowly through vocals and puns. At noon they occasionally hide beneath the leafs of plants growing in the dungeons of shores, just to rest for a while. At three o’clock they’re back, lingering around with the same promiscuity, leaving a ghost aftertaste. Some would think specters walk around foolishly, in heavy daylight, compromising the lights they’re made of, when in fact such poltergeists are the bits of haikus striking in the heat, the haikus which were given too much credit. They fall apart like illnesses, at the sunset, these worries-provoking creatures now looking like nothing but broken light bulbs with dim-lights covering their fragile bodies and vanish at midnight, returning to the humble who operated himself, who cut his throat to let the words out and create the haiku he was unable to write. Dark-blue ink tiptoed on the wooden floor.

072. Mellotron scratch

The skin becomes cryptic under the pen, struggling for a different kind of damnation. Killing cells, painting them in ink shouldn’t be tolerated at such levels of creativity, the creation the skin cells would never conjure. Oracles should know the paintings are better on skin, that tattoos tend to create themselves after a while. That it’s the body that needs the drawing in order to remember the moons that passed and the wolves that cried out in the woods. Musically, the pen glazes for one last time and then hits epidermis, succumbing its poisonous colour. Oracles stretch their arms, as the skin screams at first. It soon gets used to it, dealing with the mayhem turning ubiquous. Pens arising from every limb, every face and finger, toppling the temples in which the oracles crush their necks and draw white chalk circles to protect themselves. There’s a signature of every porcelain, building and tissue. The membrane of the world cracks like a nutshell as a giant pen encrypts it under the sign of a giant tattoo of porcelains and buildings and tissues.

071. Nocturne

Tags

my own neverending novel, passed midnight, signs

Simtind parfumul pe carte, imi pot da seama la care pagini ai zabovit, fara insemne pe foi. Miros paginile a tine si stiu unde ai adormit, unde ti-ai trecut mana prin par, unde ai repetat paragraful, unde ai pierdut randul.

070. Organic

Tags

catatonia, my own neverending novel, unfurl

I miss you more after 1 a.m. It’s only then, when things get quiet and real. When solitude occurs like a sharp blade on a whitened forehead, a surreal poppy in a snow field. A magic spell in a ghetto of grey bricks screaming “we dont need no education”. There’ve been enough blizzards for one winter, enough mary-go-rounds for one child. Enough kidnappers for the same butterfly, turning into a spider, crawling behind doors and promising people he is God. In the end it’s just the giant hydro molecule of a dissociative life. Utopically, turning bipolar, splitting in half, in four, in eight, in four thousand ninety-six. Becoming glass, running towards the fire and cracking itself. Foolish hydro molecule aching for reckless metamorphosis. Foolish hydromorphone molecule, defeated by my mind, after 1 a.m…

069. Le temps elastique

Tags

orange eyes

Fictional but humdrum, the princess seeks to jump out of narcolepsy. She ossifies the world she sees on the window of her drawer, then puts it to rest, shaped into the shape of a lizard, on her bookshelf. Another perspective, mundane in its fiction for the invokes fiction every hour, another lizard. Such phantasmagorias take place under the eyes of owls, the seven white owls guarding the room, with threatening, philippic beaks. Under such dictatorship she would normally fear giving birth to the lizards, as the owls watch their pale, greenish bodies curling into this air from her small palms. But the wardrobe would grow and overflow, releasing those maliciously creative nemesis of what she couldn’t see on the real window of her room. She needed to lock them in fetid lizards, lugubrious, with intolerant orange eyes spinning in orbits. Her knuckles whitened every time another lizard came to existence, as if holding the heaviest gun with both her hands and clenching to hold her body straight. Soon there will be too many of them in her room. The owls would refuse to eat them, so they would refuge in the back of the princess’ eyes, in her wrists and joints. And continue to paradoxically grow out of fear and hunger.

068. As the seas are emptying

Tags

consonance

Mornings now look like grass on fire. Underneath the fire, the grass still breathes. Lacks any consonance, lacks colour and weight, stares at the sky and waits for the plea of whatever may come and give the void a sense. Dreams upon dystopias that fail to appear, fail to break into pieces of what is real. And it struggles to keep content and lucid, to keep alive the possibilities that now tend to paradoxes, but of course, imminent and forseen, the fires cools and the grass decomposes in ashes.

And now mornings smell like burned faces. Flesh and skin and plastic and the wood underneath the plastic, the ground with the mud and the soil and the creatures that live there, in the odour of people call air. And this is what it’s left to be seen on an empty surface, of no people and no knowing and no buildings and no remorse, just as the words remain catatonic under leftovers, no prophetic skies and eschatologic clocks running counterclockwise, with subtle grins on the faces of the clocks.

067. Our broken garden

Tags

darkness; december; winter

Dear Darkness,

You stop me from seeing. And I can’t force my eyes upon such a blankness any longer. It’s getting frustrating, although I know I have made promises. Promises regarding what to do and what not to do, what to see and what to ignore, what to let flow into oblivion or let drown in it, sucked by the waves. But right now I’m not sure I’m still comfortable with you and your obscurity. Your shallowness. You’re too eager to keep me blind, to unfold every thought I might have about every color or bright light. And I hate bright lights, they injure my eyes. But you hurt them too. And they start to succumb back into the orbits, touching my brain and the cells start to push and maybe I’ll lose my eyes. Because of you.

You stop me from talking as well. I know I promised I’ll be silent, but this is breaking my lips and I can’t lose my lips. They’re dry and I’m thirsty and I need to scream or at least to pronounce a few words, or maybe some syllables only so as to prove to myself that I can talk, again. Losing my mouth will make the words push against my brain. And it won’t put up with this and I’ll be losing them too, like the birds I held in my hands and lost out of nothing. Out of your bare, thick promises and got me nothing in return. I wasn’t expecting for anything in return. Regardless, I was waiting.

And now you won’t stop. And it’s my fault and no one sees this, as we’re both buried under billions of footsteps and basements, under the graves and the coldness outside, away from any sun and any tremenduous earthquake and drum rhythms. I wanted my chaos, but now it must turn back into my utopic nightmare. And you stay away, you keep blind and silent until I call you again.

066.The soil set to black

Arms are pretty and still warm, but the face is dark. And so it goes everytime the sun comes above, lighting a sky that doesn’t want to be enlightened, while pouring savage flows of crows deep into the ground, on the ground, around the ground and the earth, circling in endless spirals of corpses. They smelled the corpses and knew it was the peak of pomp and the edge of hunger. Decomposing, the corpses await for the birds; kings do too. The sun breaks itself, breaking into pieces taken on the wings of the crows, flying with them on their backs. Black backs. It’s still warm and it’d burn their feathers, macabre paintings depicting birds set on fire, flying above the kings of men emptying their heads and hearts, asking for an anachronistic, impossible, utopic forgiveness. The sky decomposes too, some parts melt down into the oceans or others fall deep into caves, impregnating themselves in wounds of soil and dirt. And the crows continue to fly, to rend the flesh, alive or rotten, white or pale or darkened or swollen or bruised, still moving or on a static self-imposed rendering. And the sun burns in the bass creeks called the orbits of the eyes.

065. Saint-Exupéry rendering

Leaning towards a strawberry moon

holding the little prince inside a test tube.

I feel his eyes portraying the moon upside down

because of the tiptoeing

and the cold outside

and the heat inside

and his breath

making the test tube steamy.

He wishes for the fox,

the flower and his planet,

but the strawberry moon fades away back to

a greater oblivion

so I let him out.

He would have no strawberry moon towards

which to run

anymore

Indefinite, pretty so

Well I woke up and it was all white outside, a thin type of white, somehow torn apart from the real notion of…white. But it’s still white. And my eyes hurt and it was a nice feeling. Although there isn’t so much to tell about it, or about Fowles and how it keeps me from staring at the window or about the absence of septum pellucidum and I hate the thought that it’s still November and there’s more to come. December’s always been cozy. But I’m not ready for December right now. And this doesn’t feel right. Bah humduck.