Respir in rosu tare si parti de catifea se desprind, le inghit si-mi dau seama ca nu sunt dulci si ca m-am inselat, au gust moale dar ar trebuit sa aiba un gust mai bun si sa-mi alunece pe gat, nu sa-mi blocheze respiratia si sa ma faca sa incetinesc in miscari. Sa-mi paralizeze chipul cu hieroglife patate de varsta inaintata pe care nu o am, sa ma faca sa scriu romanele pe care nu le scriu, sa-mi dea talentul pe care nu l-am avut niciodata si sa ma lase sa-mi plang de mila ca un copil tinut in brate de aer, pe un balansoar care se leagana singur, pe care nu sta un corp, ci aerul greu ce tine copilul in brate. Vad frunze ce cad in rosul tare ce-mi cuprinde marginile ochilor si mi le dilata dar nu vad altceva decat rosul ala tare care-mi despica retina si-mi goleste ochii. E cald si miroase a iarba cosita acum un veac, incepe sa ploua dar e lapovita si imi dau seama ca nu poate fi decat un purgatoriu unde am ajuns fara sa-mi dau seama ca am murit. Nu simt decat rosul care-mi ineaca ganduri, amintiri, ratiune, maini, nu pot sa-mi amintesc ce am facut si de ce se aude un bolero de motoare pornite care huruie tare dar pe mine ma despart pereti multi si grosi sa le aud. Simt ca trebuie sa se intample ceva dar nu vad decat pete si franturi monosilabice. Poate a fost un genocid rasunator despre care se vorbeste acum de cealalta parte a peretilor dar eu nu am de unde sa stiu asa ceva… si nici nu cred ca vreau. Daca as fi din nou om, as oferi un discus encomiastic celorlalti, despre conditia mea salvata din vidul purpuriu in care ajunsesem fara sa stiu de mine. Dar discursul meu ar fi fost lacunar, mult prea sincopat pentru a fi si inteligibil.
