050. Obliterating or kicking rocks in the way, while talking nonsense

Rivers are anthropomorphic. They have arms and hands and legs and feet. They walk, they slumber. They whisper. Rivers flow across decks
and buildings and banks and fish. Fish never swim in rivers, it’s the water that flounders around them, circling every inch with tight invisible bands of commitment. Fish promise they’ll take their time to get to know the surroundings, to throw away the rotten and to finally choose the water as the only saviour of their upbringing. But it doesn’t take courage, as it is a natural flow: they come and go. They swim around, they hatch on grounds that are too blind to be even more submissive and too flat to hold ground. They wander above the green and meet up with a bleu ciel, with rain drops that taste different and with dirty lemon yellow. They bow to their graves in silent water, hold still, hold their breaths and then try to forget the shallowness of this existence, where there’s nothing but water that shapes like arms, hands, legs and feet. There are never heads; never tails.

047. The flower of carnage

De obicei seringile nu explodează în vene. Se apleacă precum pisicile, se arcuiesc, pregătesc un eventual atac. Străpung pielea mai întâi mieros, cu gheare timide, aparent improvizate, scoase de nicăieri de sub blana moale, de sub fire pufoase. Urmează bestiarul. Grotescul. Bucolicul. Pielea crapă când gheara subestimată se retrage, pisica pleacă, rămâne pe gânduri dacă să lingă cu o limbă aspră, conjunctivă roșeața cu sclipiri de neon ce se prăbușește în picături moi și înfundate pe podea. Caustic, seringile râd de metafora-metamorfoză ce le-a fost îngăduită, de șocul epileptic ce a survenit oricărui țipăt al oricărui public. Mai mult, sau chiar mult mai puțin, seringile ne satirizează în replicile lor cu miros de spital, pentru că am crezut pentru o clipă naivul și puerilul: gheara s-a retras. Acul a rămas. Caustic, fără urme de regrete, înțeapă vena, curge-n șiroaie amănunțite, se bucură de detaliu. Vegetativ, prin prisma reflexelor dar și a unei uri linșate din cînd în cînd de remușcări, apoi readusă cu adorație, determinare și consecvență la viață, acul seringii ascuns în gheara pisicii explodează. Mâna, acum bucăți de carne emancipată, permițându-și luxul care altor mâini a fost frenetic refuzat, acela de a se desprinde de os și a călăuzi lumina spre alte lumi. Se împrăștie prin camere, se lovește de pereți, colorează albul unei podele, al unei ferestre, al unei uși. Spintecată. Nu se știe cine a fost pisica. De ce a distrus. De ce a năruit țesuturi și legături, a extirpat coordonate, atât de macabru și de delarochian in Le jeune martyre… Oricum.

Meiko Kaji – The Flower of Carnage