
Mi-e dor de eul de mai demult, dar nu știu dacă mai am nevoie de ea. Retrospecțiile compulsive stârnite în seri când e frig pentru mai și cald pentru început de primăvară nu mi-au adus niciodată altceva decât imagini cu pisici alunecând pe garduri udate de ploaie.
Am senzația ca pierd secundele așa cum pierdeam baloanele de săpun când eram copil. Și că fluturii se opresc în pânze de păianjen, ce intră în pereți, în mese și în scaune, transformându-se în tapițerii. Mă enervează astfel de tatuaje metaforice și nostalgice.
Urăsc și cărțile de vizită și decupajele din reviste și paginile îndoite din mereu aceeași carte care nu mă lasă să dorm, să respir și să port alte haine decât ale ei. Haine umbrite de soare, impregnate cu nuanțele ca apa dintr-o baltă sub un amurg crăpat de soare roșu și împrăștiate ca nisipul claustrat în blocuri, dimineața la ora cinci.
Era o amărăciune adâncă, năucitoare, inexistent ca tine și ca mine. [...] Există râuri metafizice. Da, iubito, sigur că da. Vei fi stând acum îngrijindu-ți copilul, plângând la răstimpuri și aici s-a făcut din nou ziuă, cu un soare galben ce nu încălzește.





