Decoruri.

19095_798200230228729_6627627482525220495_n

Sunt scriitor.

… dar nu am mai scris ceva de o consistență minimă de aproximativ 3 ani.

… sau poate ceva mai mult.

… de fapt, nu am scris nimic toată studenția, iar acum s-a terminat – studenția, scrisul nici nu începuse. Ar fi ridicol să încep să explic în termeni precum: că am avut de învățat, că dreptul, că studiul, că examene, că stângul – mă rog.

… dar, de fapt, nu sunt nici măcar scriitor, apăi să mai încep să mă și descriu: știți, e vorba despre bovarism, sunt doar autoiluzorie și timp de __ (în orice caz, mai mult de 4 ani) am ales să mă camuflez sub identitatea unei pisici ursuze care s-a ascuns în niște papuci de balet dintr-o galerie avant-garde, ca să se simtă într-o oarecare proximitate cu arta.

… deci, am 50 de prefețe și încă 50 prechipuri, dintre care niciuna nu se continuă. S-au oprit într-un punct difuz, au mai mocnit ceva vreme și s-au stins până la urmă. Tot scriam despre o amețită, Amelie, care nu avea nicio legătură cu Jeunet în afara faptului că fusese în mod substanțial inspirată din film – dar, sincer, pe cine nu inspiră. Și am mai scris si despre ceva lumi ce se deschideau într-o pădure cu becuri gălbui de sticlă, scaune din lemn și fier și despre un om bicefal, ancorat cu un cap într-un fel de realitate și cu celălalt într-un fel de uneori-poezie și alteori-teatru, inspirate dintrun aliaj de Naum, Urmuz și Ionescu.

… concluzia e că nu am scris nimic. Am făcut fotografii la care mă uit și parcă m-ar convinge, dar nu am o acțiune. Un miez. Un ceva oarecare măcar. Am decorurile și câteva tresăriri care ar arăta frumos pe hârtie: niște flori ofilite și un carton murdărit cu ciocolată, pe care a fost o prăjitură. Degeaba aș citi în urmele rămase, pentru că nu a fost nimic acolo de la început.

Aș vrea să fiu.

 


idem.

 
I realized that searching was my symbol, the emblem of those who go out at night with nothing in mind, the motives of a destroyer of compasses.

– Around the day in eighty worlds


119. Nine cats dancing on the roof

image1

I just happen to wonder where does the girl in the tulip sleep. It’s warm and silent in august. Not the girl in the tulip dress. The one inside the tulip, circled around the middle, at the convergence of undertones, where she meets her toes with her forehead. When she falls asleep, it’s pitch dark. She wakes to a light that’s between a cornflower blue and periwinkle. It’s warm inside the flower that cracks at the beginning of the day, at the break of dawn; something that resembles an eggshell in tigers’ jaws.

But the tulip disappears and reappears in hectic time-lapses, without proper causality. Its dawn fades and the tulip closes up. It becomes pitch black again, breathless, stifling. Some say she still sleeps between the periwinkle walls even when they turn ebony. Others heard her scream “hold it” when the tulip closed its eye-lids like stone curtains. Others say she drifts away with the spectrum and only returns when midnights are mild, in the shape of coffee foam or pentatonic frequencies. Others name her simply, out of a cruel need to pattern and to establish: a ghost.

Porcupine Tree – Nine Cats


118. Trisyllables

imageWhy is it so difficult to write? Writing was my therapist. My autocorrect. My autocontrol and my autopilot. Now it’s the drag I can’t uphold not even to convince myself or to drag myself into it. It had turned into the poltergeist I’m afraid to open, a Lewis Carroll shrinking potion running against the clock: don’t eat me; don’t drink me; don’t don’t don’t.

Older selves would disapprove and blame it on some new-age flamboyant ignorance. Or rather over a literary technique to make my writings about writing sound deep and confusing. But it’s not. I’m not aching over anapests, with two short and sudden paragraphs and the third one coming down endlessly, masking the inability to come up with a plot by becoming delusional over the primary scope of writing. Not a deus ex machina either. I was just curious about my autopilot and I will end this post all of a sudden. Because I’m running out of ideas, phrases, words and didn’t even manage my anapest.


117. Lângă chei(le de la ușă)

Mă gândeam acum la cât de handicapat te simți când nu mai fabrici nimic (scris.) și apoi reîncepi peste o vreme. Cum îți târâi piciorul paralizat după tine sau îți trântești mâna dreaptă pe masă cu mâna stângă. Asta pe de-o parte. Mă mai gândeam și la lucrurile mici din orașele mari. Cum zboară o foaie și se lipește de un zid sau cum de pe un poster s-a dus tușul. La un aer îmbibat cu clădiri, acoperișuri, cu uși și bucăți de draperie, atât cât se pot observa de afară. La stoluri ce trec în spatele retinei dar nu prin ea, nu prin proiecția răsturnată și nici prin diafilmul mirosind a ars. La cum se înmoaie în tușul prelins. Cum se lovesc de foaie și rămân ca pete negre, indefinite, ceva cenușă sau smoală sau vreun creion topit de soare. O fi vreo urmă de bicicletă, poate.

Și mă mai gândeam la un lucru. Mă gândeam la cât e de liniște când ai certitudinea că se vor surpa toate clădirile când vei întoarce capul sau vei clipi. Când se vor lovi păsările de ele. Cum poți să nu-ți ridici măcar palma, să se izbească de ea. 


116. “Palat de nuntă și cavou”

tumblr_ne4geln5HI1smapx8o1_500

Am văzut cum un copil era scos de sub dărâmături. De sub mortar și lemn și praf. Cum își înșuruba mâini mici în ochi ca să-i scoată de sub mortar și lemn și praf. Și mă gândeam dacă primul reflex a fost să se șteargă la ochi sau să ia o gură de aer, dacă a răsuflat ușurat că a ieșit sau dacă se temea că nu va mai vedea. Nu prea îmi dau seama dacă s-a apropiat ochiul de mână sau mâna de ochi. Dacă Aerul a pus copilul la îndoială și nu l-a primit, dacă l-a considerat anaerob și nu a înțeles de ce pătrunde în învelișul acesta. De ce nu rămâne în învelișul lui – sub mortar, într-un ou sterp ca de mâncare, unde e cald. De ce să vină aici unde e rece, de ce să iasă, să se ofere, plocon?

Se vede copilul pe el și nu înțelege de ce vede și oul, afară, sub soare, lângă marea de mortar, lemn și praf. Și nu e hialin ca la început, nici albușul nu mai doarme, iar omul a fost cel ce tocmai l-a scos de sub var. Omul uitător. Și ireversibil. Și de ce se vede pe el în ou, când încă nici nu și-a șters bine ochii? Când încă nu a ieșit din crusta lui decât până la genunchi? Și omul uituc unde e? De ce vede oul sterp și nu e în el?

Că s-a apropiat ochiul de mână sau mâna de ochi, vede cum viața l-a dat în clocot. Cum de sub mortar a rămas cu mortar în ochi. De ce plânge copilul când nu s-a născut?

După “Oul dogmatic” al lui Ion Barbu.


115. Langevin

Nu știu de alții, dar eu am scris multe tâmpenii. Sufletisme înșirate pe blog-ul ăsta în, probabil, câteva sute de feluri, niște poze, niște melodii, alte sufletisme, refulări, până am obosit. Sau am uitat. Oricum ar fi, revenirile de felul postării ăsteia sună a ceva bruscat, a o reformă șubredă pe care m-am gândit s-o aștern pe blog ca să mai pot susține că scriu ceva. Nu am mai scris nimic. Punct. Cred că mă întristează. Cred și că de multe ori mi-a fost la îndemână și am ignorat orice semn ce ar fi trimis spre cuvinte. Poate am strâns niște lucruri, poate pe altele le-am înecat. Poate unele ar fi sunat bine, poate pe altele n-aș fi avut, ca de multe alte ori, curaj să le recitesc. Dar cum nu-mi stă în fire să recitesc și să revăd, nici nu am să mă obosesc să-mi șterg postările mai vechi. Pentru că dacă am fost ceva, vreodată, în mod cert apar printre sufletismele cu poze pe care le-am împrăștiat pe aici. Așa că ștergându-le, m-aș fracționa. Geometric.

Vă invit să nu citiți nimic. Voi rămâne aici în mod recursiv, în cutii chinezești.


%d bloggers like this: